Sirenele Bagdadului


„Sirenele Bagdadului” (ultimele 5 pag)

de Yasmina Khadra

tradus de A. Apostol

        Noaptea se lăsase de o bună bucată de vreme. Alți pasageri au venit să-mi țină companie înainte să dispară în coridor. Acum, un alt zbor este anunțat și locurile sunt din nou ocupate. 

– Mergeți la Paris? mă întreabă un om mic, de treabă, foarte entuziasmat care veni și se instală lângă mine.

– Poftim?

– Este bine aici, pentru zborul pentru Paris?

– Da, îl asigură un vecin.

        Airbus-ul pentru Paris își ia zborul, maiestuos, neîntrerupt. Sălile mari sunt adormite. Marea majoritate a compartimentelor este goală. Vreo șaizeci de călători așteaptă într-o aripă, într-o contemplare religioasă.

        Un agent de pază se apropie cu stația radio la vedere. Deja trecuse de două sau trei ori prin zonă, intrigat de prezența mea. Se postează în fața mea și mă întreabă dacă mi-e bine.

– Mi-am ratat zborul.

– M-aș cam îndoi un pic. Pentru ce destinație era?

– Londra.

– Nu mai sunt zboruri pentru Londra în această seară. Arătați-mi biletele… British Airways… Toate ghișeele sunt închise la ce ora e acum. Nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră. Va trebui să reveniți mâine și să explicați companiei în cauză. Dar sunt inflexibili, vă previn. Nu cred că vă vor accepta biletele de azi… Aveți unde să vă duceți? Pentru că este interzis să petreceți noaptea aici. În orice caz, sunteți obligat să discutați cu compania care este în cealaltă parte a zonei libere. Veniți, urmați-mă!

        Mă îndrept spre ieșire, am capul mai mult decât gol. Mă încred în proprii pași. N-am de ales. N-am nimic de făcut în aeroport. Holurile sunt scăldate în liniște. Un agent împinge un vagon cu șenile în fața lui. Un altul dă cu cârpa pe jos. Câteva umbre bântuie colțurile încă. Barurile și buticurile sunt închise. Trebuie să mă duc.

        O mașină se oprește în dreptul meu în timp ce mintea mi-e aiurea cu problemele mele. Se deschide o portieră. E Chaker… Urcă … Mă urc pe locul morții. Chaker face o tură în parcare, indică un stop înainte să se angajeze pe ruta marcată de lumini. Mergem o eternitate fără să ne vorbim sau să ne privim. Chaker nu se îndreaptă către Beirut. Alege o rută ocolitoare exterioară. Respirația lui oprimată cadențează cu huruitul motorului.

– Eram sigur că ai s-o lași baltă , spuse el pe un ton sec.

        Nu există nici un reproș în comentariile sale, doar o jubilație distantă, ca și atunci când cineva își dă seama că nu s-a înșelat.

– Când am auzit numele tău în difuzor, am înțeles.

Deodată lovește în volan:

– Drace, de ce? ne-ai dat tot acest rău ca la final să te retragi în ultimul moment?

        Se calmează, își relaxează pumnul; își dă seama că conduce ca un nebun și ridică piciorul de pe accelerație. Mai jos, orașul evocă o imensă casetă deschisă peste bijuteriile ei.

– Ce s-a întamplat?

– Nu știu nimic.

– Cum adică, nu știi nimic?

– Eram la poarta de îmbarcare, am văzut pasagerii urcând în avion și nu i-am urmat.

– De ce?

– Ți-am zis: nu stiu nimic.

        Chaker meditează un moment înainte de a se enerva:

– Asta e o tâmpenie!

 

        Imediat ce ajungem în vârful unei coline, îi cer să oprească. Am chef să contemplez luminile orașului.
        Chaker trage pe margine. Crede că o să vărs și mă roagă să nu-i stric podeaua mașinii. Îi spun că vreau să cobor să iau aer. El își duce mașinal mâna la centură și trage de mânerul revolverului:
– Nu face pe deșteptul, mă previne el. N-am să ezit să te dobor ca pe-un câine.
– Și unde ai vrea tu să mă duc cu acest rahat de virus în mine?
        Caut în întuneric un loc unde să mă așez, găsesc o stâncă, mă așez. Briza mă face să mă scutur. Îmi clănțăne dinții și am pielea găinii pe brațe. Foarte departe, la orizont, navele străbat întunericul, semănând cu niște licurici purtați de val. Zgomotul mării se suprapune cu suflul valurilor și umple liniștea unei nopți zbuciumate. Mai jos, retras pentru a scăpa atacurilor fluxului, Beirut își numără comorile sub o lună plină.
        Chaker se ghemuiește lângă mine cu arma între picioare.
– Am sunat băieții. Or să ne găsească la fermă, un pic mai sus. Nu sunt mulțumiți deloc, deloc.
        Îmi strâng haina pe mine ca să mă încălzesc.
– Nu mă mișc de aici, îi zic.
– Nu mă obliga să te trag de picioare!
– Tu faci ce vrei, Chaker. Eu de-aici nu mă mișc.
– Foarte bine. Am să le zic unde suntem.
        Își scoate mobilul și sună băieții. Aceștia din urmă sunt înfuriați. Chaker rămâne seren; le explică faptul că refuz categoric să îl urmez.
        Închide, mă anunță că vin ei acolo și vor ajunge curând.
        Îmi strâng genunchii la piept cu bărbia între ei și contemplu orașul. Privirea mi se încețoșează, lacrimile mi se revoltă. Am dureri. De care? N-aș ști să spun. Problemele mele se confundă cu amintirile. Toată viața mi se derulează în fața ochilor; Kafr Karam, oamenii mei, morții și viii, ființele care-mi lipsesc și cele care mă bântuie… Cu toate acestea, din toate amintirile, cele mai recente sunt cele care sunt cele mai clare. Acea doamnă la aeroport care își verifica ecranul telefonului; acel viitor tătic care nu știa ce să mai facă, atât de fericit era; și acel cuplu de tineri europeni îmbrățișându-se… Meritau să trăiască o mie de ani. Nu am eu dreptul de a protesta împotriva săruturilor lor, de a da buzna în visurile lor, de a le reduce așteptările. Oare ce-am făcut eu din destinul meu? Am douăzeci și unu de ani și certitudinea de a-mi fi ratat viața de douăzeci și una de ori.
– Nimeni nu ți-a forțat mâna, bombăne Chaker. Ce te-a făcut să te râzgândești?
        Nu-i răspund.
        Este inutil.
        Minutele trec. Simt că mă congelez. Chaker face o sută de pași în spatele meu; fracul hăinii lui se lovește în vânt. Se oprește brusc și strigă:
– Uite-i!
        Patru faruri de mașini sunt aproape de a ieși de pe șosea pentru a urma strada care duce până la noi.
        În ciuda tuturor așteptărilor, Chaker își pune mâna pe umărul meu cu compasiune.
– Regret că a trebuit să se ajungă aici.
        Pe măsură ce mașinile avansează, degetele lui mi se înfig în carne fâcându-mi rău.
– O să-ți spun un secret, dragule. Păstreaza-l pentru tine! Urăsc occidentul de nu se poate. Însă, dacă mă gândesc bine, ai făcut bine că nu te-ai urcat în avionul ăla. Nu era o idee bună.
        Scârțâitul de pneuri pe pietriș se împrăștie în jurul stâncii. Aud trântit de portiere și pași apropiindu-se.
        Îi spun lui Chaker:
– Să o facă repede. Pe ei nu-i mai vreau. De fapt, nu mai vreau pe nimeni.
        Apoi, mă concentrez asupra luminilor acestui oraș pe care n-am știut să-l descopăr în furia oamenilor.

Un țigan în America


Acum câteva seri, primesc un telefon pentru o traducere prin telefon. Mi-am dat seama imediat că apelul venea din SUA după accentul doamnei care mă ruga să îmi introduc codul de utilizator. În acele două-trei secunde deja mă gândeam dacă să spun ”bună seara” sau ”bună ziua”. Niciodată nu am nici cea mai vaga idee ce oră este în America în raport cu Anglia și nici nu mi-am bătut capul să aflu care sunt diferențele. Oricum, răspund, spun ”bună seara”, mi se explică fenomenul, anume, un individ spune că este român și are nevoie de un interpret pentru un interviu cu autoritățile. De fapt nici nu știu ce autorități pentru că mi s-a spus doar că cetățeanul român este arestat până se investighează de ce anume nu are viză de intrare în State. 

Nici nu apuc bine să mă prezint românului că aud o voce venind parcă prin telefon chiar din America: doamna, spuneți-i să nu ne bată că nouă ne e frică!!!! Okkkk, traduc, nu prea convinsă, ce mi se spune apoi conversația urmează mai departe cam așa:

O: Atunci ce căutați aici dacă vă e frică?

Ț: Vă rog io frumos, să nu ne bată că ne e frică, noi am fost mereu maltratați și vrem și noi să fim liberi.

O: Nu vă bate nimeni aici, dar cine v-a bătut?

Ț: Poliția în Romania, mereu venea peste noi și ne bătea pentru că suntem țigani. Nimeni nu ne vrea în Romania. Poliția vine peste noi noaptea și ne scoate afara din casă și ne pune pe stradă jos și ne bate.

O: Dar de ce vă bate? Cu ce vă bate?

Ț: Zice că suntem țigani și ne bate cu palmele și cu bastoanele alea ale lor. Și ei și romanii spun că noi țiganii să ne ducem în India că n-avem ce căuta în țară. Noi n-avem dreptul la educație, la nimic. Am venit aici că știm că suntem liberi.

(țiganul devine din ce în ce mai înfierbântat)

O: Ok! Dar ce motive are Poliția mai exact să vină să vă bată?

Ț: Păi de exemplu se fură ceva în oraș, cum noi stăm mai la marginea orașului, vine și zice că noi am fost. Vine și ne scoate afară, ne bate de se sperie și copiii că de-asta am plecat și apoi ne ia la secție, ne ține câteva ore și ne dă drumul că n-au dovezi.

O: Asta vi s-a întâmplat dvs personal sau e din auzite?

Ț: La noi toți țiganii că pe toți ne maltratează, zice că noi furăm.

O: Vă întreb dacă a fost cazul dvs, nu mă interesează de restul.

Ț: Da, și mie mi s-a întâmplat.

O: Deci ați fost acuzat de furt, ați fost vreodată arestat? Da sau nu!

Ț: Nu.

(Aici intervin eu, îi explic că cel mai probabil, pentru individul în cauză, arest înseamnă doar penitenciar nu și arestul de la secția de poliție. Așadar explic!)

Ț: Aaa, da, doar la secție atat!

O: Ok, sunteți căsătorit, aveți copii?

Ț: Da, sunt căsătorit și am două fetițe.

O: Cum se numesc și ce vărstă au?

(se dau numele și vârstele)

O: Și soția cu copii unde sunt?

Ț: Soția e cu mine iar copiii la părinții mei.

O: Eu nu mai înțeleg, dacă ați plecat din cauza terorii de acolo, cum de v-ați lăsat copiii? În general bărbatul e cel care pleacă ultimul, pleacă soția cu copiii prima dată.

Ț: Da, dar soția nu știa să vină ea singură, iar copiii sunt la părinții mei.

O: Ok, ce ocupație aveați în Romania?

Ț: Lucram la câmp cu ziua, la sapă sau la oameni pentru că pe noi nu ne ia nimeni că zice că noi n-avem dreptul să muncim.

O: Și soția?

Ț: Cu mine la câmp și ea, lucrăm amândoi, câteodată mai face curățenie pe la oameni.

O: Ok, care este ultima formă de învățământ absolvită?

Ț: 3 clase, atât că noi când ne duceam la școală ne trimitea acasă că n-avem noi dreptul să învățăm carte.

O: Și cum ați venit aici?

Ț: Am venit pentru că așa am auzit că aici nu se ia nimeni de noi, aici suntem liberi. Că uitați, înainte să plec, am avut o înmormântare și știți cum e la noi, ne-am strâns acolo toate neamurile la mort și au venit niște români și ne-au scos afară și ne-au bătut, au zis că suntem prea mulți adunați, ce facem noi acolo? Eram plini de vânătăi.

O: Și ați anunțat Poliția?

Ț: Da, da’ nu-i interesează.

O: Și guvernul ce zice?

Ț: Nici pe ei nu-i interesează. Am fost la doctor și mi-a dat certificat medical pentru patru zile doar.

O: Ok, cu ce ați venit până aici?

Ț: Cu avionul.

O: Descrieți drumul, de unde până unde ați zburat și cât timp ați stat în fiecare loc.

Ț: Păi am plecat din România cu o mașină la Budapesta, acolo am stat vreo 3h apoi am luat avionul până în Frankfurt, acolo am stat tot vreo 3 ore. De acolo am zburat până în Mexico City. 

O: Și din Mexico City cum ați ajuns aici? Ați luat alt zbor? Cât ați stat în Mexico City?

Ț: Am stat o noapte acolo la hotel, apoi am luat alt avion.

O: Cu cine ați venit din România?

Ț: Cu soția și cu sora.

O: Cât a costat biletul?

Ț: 800 de euro.

O: Pentru toți sau de fiecare? Cât înseamnă 800 de euro în dolari?

Ț: De fiecare.

(îi fac un calcul aproximativ cam cât înseamnă suma în dolari)

O: Deci cam 2400 de euro de fiecare, cât câștigați în România?

Ț: 2 milioane jumate – 3 milioane pe lună.

(îi fac un calcul aproximativ cam cât înseamnă în dolari)

O: Cum se poate ca un individ care câștigă nici 100 de dolari pe lună să poată cumpăra un bilet așa de scump?

Ț: Păi ne-am împrumutat, am pus bani noi toți țiganii de acolo și am luat biletele.

O: Și cum v-au dat ei bani așa, cum o să îi dați înapoi? Și mai ales, cum ați reușit să strângeți o sumă așa de mare?

Ț: Păi am strâns noi bani de câțiva ani, au avut și părinții noștri, ne-am și împrumutat și le-am zis că le dăm banii când ne găsim și noi de muncă.

O: Și ce o să munciți dacă nu aveți calificări, nu știți engleză?

Ț: Nu știu dar o să facem noi cumva că am auzit că aici e bine și eu am încredere.

O: Aici unde o să stați? Cunoașteți pe cineva?

Ț: Am un frate și un unchi aici, o să stau la unchiul meu.

O: El unde locuiește? Aveți un număr de telefon și adresa?

Ț: Nu știu, știu că e la New York, am scris adresa pe o foaie, e în bagaj.

O: Și un telefon?

Ț: Nu îl am, dar el nu e aici, e în țară.

O: Cum adică? Și unde o să stați?

Ț: La fratele meu.

O: Și el unde locuiește?

Ț: La unchiul meu.

O: Și cum o să vă întâlniți?

Ț: Îl sun că am numărul lui de telefon.

O: Dar unchiul de ce a plecat?

Ț: A plecat și el acasă de sărbători.

O: Ei cum locuiesc aici? Ce fel de viză?

Ț: Unchiul meu are cetățenie americană că a stat mulți ani aici.

O: Ciudat, nu se obține asa cetățenia americană. Oricum, daca noi vă refuzăm cererea de viză de refugiat ce o să faceți?

Ț: Nu știu dar noi aici vrem să stăm.

O: Dar de ce ați venit tocmai în America? De ce nu v-ați dus în Europa?

Ț: Noi aici știm că ne e bine, că nu se ia nimeni de noi. Și în Europa e la fel, ne maltratează și n-avem drepturi, deci noi aici vrem să stăm.

O: Și dacă eu vă anulez cererea ce faceți? Aplicați în altă țară?

Ț: Nu știu dar noi aici am vrea….

O: Ne învârtim în cerc, da sau nu? Aplicați în altă țară?

Ț: Nu.

O: Dar puteți să aplicați oriunde, și în Venezuela, Porto Rico, Spania chiar și în Mexic, eu așa cred că dacă vă e așa de frică să vă întoarceți în țară, acceptați să vă duceți oriunde numai să vă fie mai bine. V-ați lăsat și copiii în țara, pentru mine nu prea are sens. Mai știe cineva că sunteți aici?

Ț: Nu știe nimeni.

O: Și părinții?

Ț: Ei știu dar nu știu exact unde ne aflam acum.

O: Ok, mai aveți și alte probleme despre care ați vrea să-mi spuneți și ar trebui să fiu conștient de ele?

Ț: Nu.

O: Atunci în seara asta o să vi se dea niște pături și mâncare caldă. Aveți chiar și dușuri cu apă caldă. O să trimit aplicația dumneavoastră mai departe. O să vedem..

(apoi urmează mulțumiri către interpret și la revedere)

 

Delir


cap. 19 „Despre mama mea”

de Tahar Ben Jelloun

tradus de A. Apostol

        În vara anului 1953 orașul Fes și-a pierdut strălucirea, viața. Comercianții erau în grevă. Reuniuni politice aveau loc în moschei urmate de manifestații reclamând independența. Marocul nu putea trăi fără Mohamed V pe care francezii l-au exilat în Madagascar. Fes își schimba fața și destinul. Se vorbea de rezistență și de lupte armate. Toată activitatea trebuia întreruptă în semn de protest. Existau cei care profitau de situație făcând afaceri ilegale iar la manifestații informau poliția franceză. Comercianții și artizanii erau uniți pentru a determina Franța să renunțe. Îmi amintesc de o reuniune la soțul mătușii mele. Leaderul Allal El Fassi ajunsese înconjurat de mai multe persoane. Era de asemenea alături de el și soțul surorii mele, un olar, un bărbat foarte modest și curajos. Ascultasem vorbindu-se despre patria în pericol, despre libertate, despre Istiqlal, independență. Unchiul meu îmi confiscase o jucărie, un titirez. Ba chiar m-a și brutalizat trăgându-mă de urechi: tu chiar crezi că acum e momentul de amuzament, de joacă? Țara se revoltă și tu, te joci cu titirezul? Nu vedeam cum ar fi putut titirezul meu să împiedice liberarea țării. Străzile erau pustii. Fes nu mai era același. Orașul se înfășurase într-un așternut boțit, nu mai avea dreptul la petreceri, la bucurie, nici măcar la lumină. Decăzuse cu totul devenind centrul naționalismului marocan. Tot ceea ce știu este că tatăl meu era din păcate împărțit între dorința sa de a lupta contra francezilor și voința de a nu-și pierde negoțul. După o lună de grevă, nu mai avea cu ce să-și hrănească familia.
        Fes! Oh, bărbatul meu, soțul meu atât de tânăr! îmi spune ea deodată. Fes, orașul orașelor, cel mai frumos dintre orașe, orașul civilizației, orașul religiei musulmane, al moralei și bunei familii. Oh, bărbatul meu! Ce greșeală că am părăsit Fes-ul! Dar toată lumea l-a abandonat, locuitorii săi, cei care au rădăcinile și străbunicii la El Guebeb, cel mai frumos cimitir din lume, l-au trădat, au plecat la Casablanca pentru a face avere! Ai dreptate să regreți această mutare, erai tu și comerțul tău care nu mergea bine, și-atunci ai venit într-o seară și mi-ai spus: femeie, plecăm la Tanger, fratele meu mi-a făcut o propunere să deschidem o afacere, aici nu mai e nimic de făcut, nimic nu merge, de când ne-au exilat regele, e criză. Ți-am spus, să așteptăm un pic, regele va reveni și afacerile vor reîncepe; tu ai țipat: n-ai nici un sfat tu să-mi dai! Te-am urmat în tăcere, nu spuneam nimic, ca de obicei, am consimțit pentru că nu puteam face altceva, apoi era celălalt fiu al meu pe care tu n-ai vrut să-l accepți niciodată, fiul pe care l-am avut cu primul soț, primul era sau al doilea? Nu mai știu dar în orice caz, nu era al tău, plecase cu noi ca să te ajute dar totul a picat prost. Iată-mă departe de Fes, departe de cel mai frumos cimitir din lume, departe de Moulay Idriss, sfântul orașului și sunt singură, vorbesc singură, dar cine ești tu care-mi surâzi? Ah, ai revenit! Dar de ce nu zici nimic? Ai întinerit, pielea ta lucește, ai scăpat de riduri dar nu mai ai ochi, ce sunt bilele acelea albe în locul ochilor? Dar răspunde, zi ceva! De obicei tu ești vorbăreț, vorbeai tot timpul și nu mă lăsai niciodată să spun nici un cuvânt. Am să profit, am să-ți zic tot ceea ce am pe suflet după atâta timp. Ascultă-mă bine, nu sunt nici rea nici bârfitoare, am tendința de a mă văita puțin, de a mă plânge precum copiii, aici, n-am să-ți vorbesc decât cu respectul cuvenit soțului din partea soției: n-am fost fericită cu tine; n-am văzut soarele în compania ta; nu m-ai strigat niciodată pe nume, nu puteai spune Lalla Fatma sau poate Fatma, trebuia să fiu mulțumită cu singurul meu prenume, Lalla, îl las prințeselor! Tot timpul am dus lipsă de bani, știu că tu n-aveai mulți, dar erai zgârcit, scuză-mă dacă sunt directă cu tine, dar simt nevoia de a-ți spune tot, poate că acest cuvânt „avar” nu e potrivit, erai econom, îți era teamă de lipsa banilor și de a fi necesar să te împrumuți la fratele tău care era bogat dar mai zgârcit decât tine, tu niciodată n-ai făcut avere, nu ne lipsea nimic, aveam exact necesarul, nu muream de foame, dar n-aveam cu ce să cumpăr caftane și bijuterii. Când era câte o petrecere, ceream de la sora mai mică să-mi împrumute lucrurile ei. Am plâns iar tu indiferent, nervos, cu mâna pe capul cald pentru că sufereai de migrene, nici măcar nu mă priveai. Eram soția ta precum și menajeră. Îți plăcea să fii servit și îți sărutam mâna dreaptă așa cum făceam cu tatăl meu. Îți plăcea această supunere dar îți lipsea tandrețea față de mine. Când vedeam cum surorile și frații mei trăiesc cu partenerii lor, nu puteam să-mi împiedic lacrimile din ochi gândindu-mă la condiția mea. Astăzi, zi-mi adevărul: mă iubeai? Tu nu mi-ai arătat niciodată nici cel mai mic semn de dragoste. Erai stânjenit când îți vorbeam de viața noastră comună, schimbai subiectul. Îți plăcea să primești și mai ales să faci glume pe seama celor absenți. Nu era prea plăcut dar familia mea aprecia spiritul tău, ironia ta. Tu îi făceai să râdă, dar pe mine nu m-ai făcut niciodată să râd. Aș fi vrut atât de mult să mă faci să râd, să te amuzi cu mine, să glumești…ah, știu că îmi spuneai că eu nu înțeleg umorul tău, că nu eram capabilă să înțeleg ceva… acum, că suntem aproape la egalitate, tu în cimitir iar eu întinsă pe pat așteptând moartea, putem spune tot, dar tu nu mai ai cuvântul, nu ești decât o aparență, o figură frumoasă, o alură frumoasă, iar eu mă repet, poftim, dă-mi să beau, nu, nu lapte, ci apă, știi că nu suport laptele dimineața, mulțumesc, ajută-mă mă ridic, dacă nu, risc să înghit greșit și asta ar fi penibil, de câte ori erai pe cale de a muri pentru că băuseși repede și o gură de apă s-a dus pe altă parte, asta e din familie, panica, nerăbdarea, voi vreți să aveți totul deodată, nu, nu omule, eu sunt atentă, beau încet, dar te grăbești? Dar yemma, vin, ia-ți medicamentul în același timp, este pentru hipertensiune, da, ești tensionată precum fiul tău, sângele presează arterele, trebuie să-l calmăm, bine omule! Sunt obosită! Aștept! Da, ție pot să-ți spun: aștept marea plecare, tu ești fiul meu, nu-i așa, mai adineauri veni tatăl tău să vadă dacă sunt gata, am uitat să îi spun că eram epuizată și că aș fi vrut să mă alătur lui, am făcut rău, n-am încetat cu reproșurile, am profitat de ocazie pentru a-i spune tot ce aveam pe suflet, deci, ție îți zic, m-am săturat să aștept, s-ar spune că cineva m-a lăsat pe peronul gării și aștept trenul, dar am impresia că această gară e condamnată, nu mai sunt trenuri care să treacă pe acolo, este acoperită de buruieni, e frig, sunt curenți de aer, oameni străini care trec și apoi cad, nici nu sunt ridicați, sunt abandonați, e o gară pentru că văd bine șinele, există chiar și un vagon singur, abandonat în voie, cred că deja a devenit reperul celor sărmani, oamenilor care n-au unde să locuiască, dar eu sunt în casa mea, ce să fac, sunt aici și mă uit la perete, peretele nu e decât o masă de pietre, nu-mi răspunde, nu este o oglindă, observ totul în jurul meu și mă gândesc la viitor, oh, nu la marele viitor al copilașilor mei, ci la al meu, la plecare, să vă las și să nu mai fiu o povară pentru voi, știu, tu ești răbdător, tu nu te enervezi, tu ești aici pentru că mă iubești iar iubirea pe care o am pentru tine mi-a invadat toată inima și debordează de peste tot, așa este, n-am ales eu dar când mă gândesc la tine, am inima care palpită și se umple de iubire până la înec. Da, afecțiunea mea este ca o inundație, scuză-mă, știu că asta te apasă, mi-ai mai spus-o o dată. Aștept și văd lumina magnifică, este figura Profetului nostru, o lumină amețitoare, așa este moartea, plecăm pe liniile acestei lumini și e o alinare, nu mai suferim, ne liniștim, nimic de gândit mă simt mai bine, mă simt un pic mai liniștită, uite, mi-e somn, vreau să dorm puțin, poate că n-am să mă mai trezesc, ca și mama mea, a plecat în somn, ea avea mintea întreagă, nu a delirat niciodată ca mine, tu știi bine că eu delirez, așa că nu face așa părând că mă reasiguri, ți-am spus adineauri că tatăl tău era aici, ei bine, e din cauza delirului, tatăl tău e mort de zece ani, două luni și trei zile! Morții nu călătoresc, dar ceea ce văd poate că nu există, așa este, am viziuni, precum bolnavii cu febră, văd ceea ce nu există, vorbesc la fantome, la aparențe, oh vai, tatălui tău nu i-ar fi plăcut să fie comparat cu o aparență, cu atât mai puțin cu o fantomă, nu, exagerez, este efectul gării deșarte și de asemenea efectul medicamentelor, mai ales a celora care îmi dau o somnolență lentă și ciudată, îmi calmează nervii și mă fac să călătoresc… Nu mi-e teamă de nimic în această călătorie, uit durerea și mă plimb. Vezi fiule, așa plecăm și nu ne mai întoarcem. Va trebui ca tu să fii acolo, trebuie ca surorile și frații tăi să fie prezenți, este important pentru mine precum și pentru voi, pentru că o dată moartă, mă veți uita, e normal, veți păstra o imagine a mea, serenă și liniștită. Vinerea dați de pomană, dați săracilor, citiți câteva versete la mormântul meu, știu, ție nu-ți place să mergi la mormânt, atunci nu veni, știu că sunt în inima ta și n-am nevoie să vii la cimitir. Nici eu n-am mers des la mormântul părinților mei, sunt îngropați la…nu-mi amintesc dacă sunt ingropați aici la Fes sau acolo la Tanger, dar unde sunt? Amintește-mi unde suntem, alt țipăt de la bucătărie „Tanger”, ea ascultă tot ce spunem noi, trebuie să lucreze cu poliția, dar nu-mi mai e teamă, da, de ce-ți vorbeam, de bijuteriile mele furate sau de circumcizia fiului tău, o sa-l circumcizi, altfel nu va fi musulman…
        Vorbesc prea mult. Este golul care mă face să vorbesc. Când tu ești aici, eu vorbesc tot timpul, îți povestesc pentru a zecea oară aceeași istorie, mă repet, da, spun și respun aceleași lucruri. Să mă ierți fiule, tu vei înțelege, alții nu, fiica mea se enervează și îmi reproșează că repet aceleași povești, îmi spune că-mi pierd capul apoi pleacă la bucătărie și mă lasă singură. Apoi continui să vorbesc singură ca și cum ea ar fi acolo. Nu sunt nebună, sunt doar obosită.

______________
Note: titlul textului imi aparține
yemma=mamă

Despre mama mea (2)


de Tahar Ben Jelloun

traducere din lb franceza de A. Apostol

    Aveam străini în oraș dar războiul nu începuse încă. Cred că m-au remarcat la hammam, adesea acolo își aleg mamele soțiile pentru fiii lor. Îmi amintesc că o doamnă în vârstă s-a apropiat de mama și i-a cerut puțin rassoul, „al meu s-a terminat dar între oameni așezați se pot face schimburi de servicii, nu-i așa Lalla Haja?” Mama care nu fusese la Meca îi răspunde: „Dumnezeu încă nu mi-a arătat drumul către Meca, aștept și sper, uite, ia acest rassoul, este de la Chrif Wazzani, se simte bine și apoi face bine la piele”. Am înțeles această discuție fără să mă îndoiesc că era o cerere de căsătorie. Este adevărat că la un moment dat, doamna a șoptit ceva la urechea mamei, ceva de genul, Dumnezeu să îți păzească această gazelă cu pielea așa de albă și părul așa de lung!Așa spunem când vrem să facem o alianță: Dumnezeu să o protejeze și să o țină departe de ochii oamenilor răi!
    Câteva zile mai târziu, mama mi-a spus pe un ton resemnat, fără prea mult entuziasm: „fata mea, cred că te vei căsători. Tatăl tău e de acord mai ales că stie bine familia tânărului, eu i-am văzut mama, este o familie din Chorfas, oameni din înalta nobilime, descendenți ai Profetului nostru iubit, tânărul lucrează cu tatăl lui care este comerciant la Diwane, chiar lângă unchiul tău Sidi Abdesslam, de altfel el a fost cel care s-a gândit la tine văzându-l pe tânărul descurcăreț. Mama lui pare o femeie bună, vine dintr-o familie mare, am descoperit că părinții nostri se cunosc bine, sunt oameni din Fes autentici, ca noi, și tu stii draga mea că o fată din Fes nu va fi fericită decât cu un bărbat din Fes de rangul ei, noi nu ne amestecăm, străbunicii noștri au înțeles bine și au cultivat legăturile in interiorul aceleiași familii mari, nu mi-aș da niciodată fiica unui bărbat a cărei familii nu este cunoscută, vreunuia din orașele străine precum Casablanca sau chiar Meknes. Bărbatul din Fes pentru femeia din Fes este o garanție și prudență care nu trebuie neglijată.
    Am ascultat-o fără să scot un cuvânt. Eram intrigată și-mi era teamă: dar mami, am abia cincisprezece ani! Încă mă joc cu păpușile…
    Fata mea, știi tu că ultima soție a Profetului nostru iubit, preferata sa, Aisha, nu avea decât doisprezece ani când el a luat-o de soție? Tu ești fiica unui om considerat și respectat la fel ca și un sfânt. Tu ești fiica unui Cherif, un descendent de pe linia Profetului. Părinții mei înșiși m-au dat tatălui tău la șaisprezece ani.
    – Ce vârstă are acest fiu de familie bună?
    – Ai înnebunit? Unchiul tău Sidi Abdesslam a vorbit așa de bine despre el tatălui tău încât nu punem la îndoială cuvintele lui. Tot ce știu este că e un om de calitate, care vine dintr-o familie excelentă, cu origini bine cunoscute și care lucrează cu tatăl său la Diwane. Gata, vei avea mai multe informații în noaptea nunții, ca mine, sau tu crezi că eu l-am văzut pe tatăl tău înainte de căsătorie? Ne-am descoperit reciproc și eram cea mai fericită femeie din lume.
    – Atunci ar trebui să fie tânăr!
    – Absolut! Este prima dată când se căsătorește, nu este unul din ăla bătrân care caută să aibă a doisprezecea sau a treisprezecea soție…
    – Mami, n-am să te supăr niciodată, am să fac tot ce-mi spui să fac și sper să am binecuvântarea ta.
    – Cum eu nu-ți vreau decât binele, n-ai de ce să te temi! Știi fata mea, am inima strânsă, fiecare căsătorie este un pariu, nu știm niciodată cum vor decurge lucrurile, de aceea ne interesăm de familie, de origini, originile sunt foarte importante, și-apoi astea ne dau câteva indicii despre educație, problema este atunci când te înșeli, s-a întâmplat cu vărul meu, Sidi Larbi, i s-a dat sora mai mare a fetei pe care mama sa a cerut-o în căsătorie, cum putea el să știe, a descoperit-o în noaptea nunții, ca și noi de altfel, dar cum tradiția noastră refuză divorțul, el s-a căsătorit cu ea, este o femeie bună, deloc frumoasă dar are un caracter frumos. Tu, tu nu riști nimic, Sidi Drissi este un om de calitate, cunoaștem bine familia lui.

_______
rassoul sau ghassoul= argilă marocană, tip de îngrijire practicat în hammam

Despre mama mea


de Tahar Ben Jelloun

traducere din lb franceza de A. Apostol

    De când este bolnavă, mama mea a devenit un lucru mărunt al memoriei instabile. Ea convoacă membrii familiei morți de multă vreme. Le vorbește, rămâne uimită că mama sa nu îi face vizite, face elogii fratelui său mai mic care, spune ea, îi aduce mereu cadouri. Ei vin unul după altul la căpătâiul patului și petrec momente îndelungate împreună. Îngrijitoarea ei Keltoum se lamentează:
     – Crede că suntem la Fes în anul nașterii tale.
    Mama revede copilăria mea. Memoria ei funcționează în sens opus, dispersată pe terenul umed. Timpul și realul nu se mai înțeleg. Se lasă purtată de emoții pentru a reface aparențele. Mă întreabă la fiecare sfert de oră „câți copii ai?” De fiecare dată îi răspund cu același ton. Keltoum se enervează, intervine și spune că nu mai suportă aceste repetiții.
    Mamei îi este frică de Keltoum. Este o femeie ai cărei ochii îi trădează gândurile rele. Ea știe lucrul acesta și când îmi vorbește îi ține plecați. Este supusă când mă salută, se apleacă într-atât cât să-mi sărute mâna. Nu vreau s-o resping nici să o pun la punct. Acționez părând că nu înțeleg nimic din ce vrea să facă. În ochii mamei, am citit teamă. Teamă să nu fie abandonată de Keltoum când noi nu suntem acasă. Teamă că nu îi va da medicamentele. Teama să nu o lase fără mâncare sau mai rău să i se ofere carne alterată. Teamă să nu fie bătută precum un copil care face prostii. În momentele ei de luciditate, mama mi-a zis:
     – Știi, nu sunt proastă, Keltoum crede că am redevenit o fetiță, mă ceartă, mă amenință, dar știu că sunt medicamentele care-mi joacă feste. Keltoum nu e rea, este doar enervată, obosită. Ea este cea care îmi face toaleta în fiecare dimineață, știi fiule, este ea cea care strânge tot ce-mi scapă, n-as putea să-ți cer ție asta, nici fratelui tău, așa că Keltoum este aici și pentru asta, restul, e bine să-l uităm…
    Cum să uităm când mama a nimerit pe mâinile unei femei devenită în timp dură, cinică și avară? De ce mama a continuat drumul către copilărie sub ochiul diabolic al acestei brute?
    Mama mi-a vorbit din nou despre moașă, Lalla Radhia. A insistat ca eu să o invit să ia prânzul cu noi, mi-a dat adresa:
     – Locuiește chiar în față la Batha, locul acela mare de la intrarea în medina, mergi la cafeneaua lui Sallam, soțul lui Khadouj, știi tu, nora lui Moulay Ali, unchiul meu, deci mergi la cafenea și întrebi, toată lumea o cunoaște, trebuie să vină!
I-am amintit frumos că Lalla Radhia nu mai este pe lume, ea repetă într-una dorința de a o avea acasă la masă.
    De când mama a schimbat camera, este convinsă că a schimbat casa și orașul. Nu mai suntem pe înfundătura Ali Bey din Tanger ci în cartierul Makhfyia din Fes. Nu mai suntem în anul 2000 ci la sfârșitul anului 1944. Visele sale se luptă să se stingă. Îi invadează momentele de trezie și nu mai scapă de ele. Prezentul suferă câteva șocuri. Tremură, licărește și se îndepărtează. N-o mai interesează. Ea s-a detașat iar faptul acesta n-o mai preocupă deloc.
    Mi-a spus că a văzut un bărbat și o femeie stând de vorbă în holul de la intrarea în casă. Ar fi venit să cumpere casa veche din Fes. Mă pune în gardă să nu vând la sub-preț:
     – Timpurile sunt grele, războiul încă nu s-a terminat și-apoi, tatăl tău nu va fi încântat! Am înțeles când bărbatul a spus femeii că aceasta este o afacere bună, trebuie să profităm de ocazie, ei par că locuiesc cu noi și sunt la curent cu dificultățile noastre, bărbatul nu este din Fes, are un accent de țăran, cel din Fes este mai elegant, și oricum nu vindem!
    Astăzi Zineb, infirmiera ei, vine să îi schimbe pansamentele. Nemairecunoscând-o, refuză să îi dea piciorul spre îngrijire. Zineb îi spune că nu îi va face rău. Ea zâmbește:
     – Dacă îmi vei face rău, tatăl meu nu va întârzia să te certe. Nu sunt un copil, așa că hai, curăță rana asta și nu mă trata de parcă aș fi o fetiță înspăimântată.
Lucrurile revin la normal. Mama își amintește de tot. N-a fost decât o cădere. Un lapsus al memoriei. Un pic de umbră peste amintiri.
    Mama a aruncat un lanț frumos de aur în vasul de toaletă. Keltoum l-a recuperat și l-a spălat timp de două zile și l-a pus în apă de colonie artificială.
    Sora mea a venit de la Fes pentru a se ocupa de ea. Este vexată: a confundat-o cu propria ei mamă. Sora mea este în vârstă. Nu sunt decât șaisprezece ani diferență între ea și mama. Fiica primului mariaj. Își aduce aminte foarte bine:
     – Aveam abia cincisprezece ani, bărbatul meu era puternic și frumos. Epidemia de tifos l-a luat înainte de nașterea fiicei mele. Văduvă la șaisprezece ani!

Ghicitoare fără talent


    Probabil cu toții am întalnit cel puțin o dată în viață cate o țigancă dornică să ne ghicească la un loc trecutul, prezentul și viitorul și cu toții știm că dincolo de vorbe, nu există nici un talent, în afară de acela de a duce de nas pe acela sau aceea care crede în chestiuni supranaturale și mai ales care se lasă purtat de energia și multa vorbărie a țigăncii. Tipul de limbaj și informația oferită de subiectul nostru este întotdeauna similar și de fiecare dată, victima a fost fermecată iar farmecele nu se vor putea desface decât de către ghicitoarea care ne pune în alertă. Apoi, nimic nu poate fi dezvăluit mai departe fără a ți se cere să ții un ban în mână, sau mai îndrăzneț în mâna ei că ți-l dă înapoi, nu te fură. Și nu orice ban ci o bancnotă cât mai mare ca să cheme mai bine spiritele să poată să îți ghicească lăsându-te în final cu ochii în soare și cu mâna goală. Dacă nu te-a păcălit suficient de bine să îți extragă frumușel bănuții, la final nu poți pleca fără să îi dai din bun simț sau de la obraz o răsplată pentru că dacă nu, urmează toată ploaia de blesteme încât să-ți vină să-ți dai palme întrebându-te cine te-a pus să intri în vorbă cu ea.
    Mi-am amintit de subiectul acesta din întâmplare. Am fost solicitată să traduc pentru un pacient la o clinică din apropiere și imediat ce am auzit că e vorba de respectiva clinică, mi-am zis că iar am de tradus pentru vreun cerșetor, pervers sau mai știu eu ce nație de om din categoria asta. Probabil clinica i-a cules pe criterii și i-a pus pe toți pe listă ca apoi să solicite interpreți cărora să li se facă greață deși le este interzis! Toți oamenii au drepturi egale și mai ales dreptul la respect, așadar, nu contează cât de nespălat se află individul sau individa și ce scoate din gură, trebuie întotdeauna tratat cu respect, compasiune și eventual zâmbetul pe buze, după caz.
    Cum ziceam, mă duc să-mi întâlnesc nefericita de la clinică! O babă hidoasă, mai hidoasă decât cele din poveștile din copilărie, cu siguranță! Din păcate, nu reușesc să găsesc alt cuvânt, hidoasă descrie cel mai bine figura dumisale. Mai precis, ochii tulburi și foarte umezi, de-o culoare imprecisă, pleoapa inferioară foarte lăsată, pielea zbârcită și doi dinți în gură!Dacă te uitai mai jos, vedeai niște haine murdare care să acopere un corp prea slab și înconvoiat.
    Așadar, vine baba la mine și mă intreabă de unde sunt și dacă sunt cu familia sau singură. Imediat după aceea îmi spune: pentru că ești matale așa de drăguță și mă ajuți, vreau să-ți ghicesc, vrei? Mă gândesc eu o secundă, zâmbesc, mă uit la ceas, mai avem timp până intrăm la doctor! Hai, ghicește!
    – Ai avut o despărțire aici, da să nu mă minți!
    – Nu, n-am avut!
    – Atunci ai avut în altă parte, da’ ai avut!
     – Bine, am avut!
    – Așa! Să știi că două femei te-au fermecat să-ți meargă rău și de-aia îți merge foarte rău! Te-au fermecat cu apă de mort…(și a mai bolborosit ceva neinteligibil pentru mine).
    – Nu-mi merge rau deloc, ba chiar foarte bine!
    – Da-ți va merge rău! Vrei să te ajut să desfaci făcătura? că faci pentru fericirea dumitale, nu pentru a mea!
     Eu acum eram deja ca în situația descrisă mai sus, cum să ies din tâmpenia asta fără să o jignesc pe babă să-mi atrag blestemele așa că îi zic că mă mai gândesc. Vede baba că nu m-a convins, nici nu știu dacă se aștepta să mă convingă la vreun moment dat și zice:
    – Care mână îți amorțește?
    – Nici una!
    – Atunci dacă nu ție, la mă-ta, la cineva din familie pentru că femeile alea au făcut ca cineva din familia ta să rămână paralizat! Grăbește-te să desfaci făcătura că ai plânge după aia!
    – Bine, am să văd cum o să fac, am să merg să vorbesc cu un preot mai bine! (deși eu și preoții nu avem nici un fel de intersecție decât doar când citesc minunății despre ei prin ziare).
     Baba continuă:
    – Poți să mergi la ce preot vrei, că nu te ajută, știu că ați vrut să mergeți la preot și tu familia ta dar degeaba! Zi, vrei să te ajut?
     Deja mă plictisisem așa că a trebuit să găsesc de cale să ies din discuție, prin urmare, i-am spus că am să văd cum o să rezolv și m-am îndepărtat frumușel să iau o broșură să mă fac că sunt ocupată, am de citit!
     Spre binele la amândouă s-a potolit și nu a mai încercat să mă convingă de nimic, am rezolvat vizita la medic în câteva minute și din păcate o am în agendă din nou pentru săptămâna viitoare pentru controlul anual cu asistenta. Am să o trec pe lista de momente și lucruri oribile, pe că vreau să ajung la stadiul în care am să zic am văzut tot ce se putea mai rău, chiar nu mă mai impresionează și nu mă mai mișcă nimic! 🙂

Leon Africanul


„C’est fort. C’est tendre. C’est prodigieux. Amin Maalouf, vous êtes un magicien”. Catherine Hermary-Vieille.

Într-adevăr este un magician. 🙂

traducere din franceză de Alina Apostol

    Eu, Hassan fiul lui Mohamed cantaragiul, eu Jean-Léon de Médicis, circumcis de mâna unui bărbier și botezat de mâna unui papă, mă strigă astăzi Africanul, dar eu nu sunt din Africa, nici din Europa și nici din Arabia. Mă strigă de asemenea și cel din Grenada, cel din Fes, cel din Zayyat, dar eu nu vin din nici o țară, nici un oraș, nici un trib. Eu sunt fiul străzilor, patria mea e caravana, și viața mea cea mai neașteptată din cele ale călătorilor.
    Încheieturile mele au cunoscut rând pe rând mângâierea mătăsii și asprimea lânii, aurul prinților și lanțurile sclavilor. Degetele mele au îndepărtat mii de voaluri, buzele mele au făcut mii de fecioare să roșească, ochii mei au văzut orașe în agonie și imperii murind.
    Din gura mea, vei auzi araba, turca, castiliana, berbera, ebraica, latina și italiana vulgară pentru că toate limbile, toate rugăciunile îmi aparțin. Dar eu nu aparțin nimănui. Nu sunt decât al lui Dumnezeu și al pământului, și la ei mă voi întoarce într-o bună zi.
    Și tu vei rămâne după mine, fiule. Tu vei duce amintirile mele. Și tu vei citi cărțile mele. Și tu vei revedea atunci această scenă: tatăl tău, îmbrăcat în napoletan pe această barcă ce îl duce înapoi către coasta africană, ocupat cu mâzgăleli, ca un comerciant care așterne bilanțul după un lung periplu.
    Dar nu este puțin ceea ce am făcut: ce-am câștigat, ce-am pierdut, ce voi spune Creatorului suprem? Mi-a oferit patruzeci de ani pe care i-am împărțit în plăcerea călătoriilor: înțelepciunea mea a existat la Roma, pasiunea în Cairo, angoasa în Fes iar în Grenada trăiește încă inocența mea.

Previous Older Entries