Sirenele Bagdadului

„Sirenele Bagdadului” (ultimele 5 pag)

de Yasmina Khadra

tradus de A. Apostol

        Noaptea se lăsase de o bună bucată de vreme. Alți pasageri au venit să-mi țină companie înainte să dispară în coridor. Acum, un alt zbor este anunțat și locurile sunt din nou ocupate. 

– Mergeți la Paris? mă întreabă un om mic, de treabă, foarte entuziasmat care veni și se instală lângă mine.

– Poftim?

– Este bine aici, pentru zborul pentru Paris?

– Da, îl asigură un vecin.

        Airbus-ul pentru Paris își ia zborul, maiestuos, neîntrerupt. Sălile mari sunt adormite. Marea majoritate a compartimentelor este goală. Vreo șaizeci de călători așteaptă într-o aripă, într-o contemplare religioasă.

        Un agent de pază se apropie cu stația radio la vedere. Deja trecuse de două sau trei ori prin zonă, intrigat de prezența mea. Se postează în fața mea și mă întreabă dacă mi-e bine.

– Mi-am ratat zborul.

– M-aș cam îndoi un pic. Pentru ce destinație era?

– Londra.

– Nu mai sunt zboruri pentru Londra în această seară. Arătați-mi biletele… British Airways… Toate ghișeele sunt închise la ce ora e acum. Nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră. Va trebui să reveniți mâine și să explicați companiei în cauză. Dar sunt inflexibili, vă previn. Nu cred că vă vor accepta biletele de azi… Aveți unde să vă duceți? Pentru că este interzis să petreceți noaptea aici. În orice caz, sunteți obligat să discutați cu compania care este în cealaltă parte a zonei libere. Veniți, urmați-mă!

        Mă îndrept spre ieșire, am capul mai mult decât gol. Mă încred în proprii pași. N-am de ales. N-am nimic de făcut în aeroport. Holurile sunt scăldate în liniște. Un agent împinge un vagon cu șenile în fața lui. Un altul dă cu cârpa pe jos. Câteva umbre bântuie colțurile încă. Barurile și buticurile sunt închise. Trebuie să mă duc.

        O mașină se oprește în dreptul meu în timp ce mintea mi-e aiurea cu problemele mele. Se deschide o portieră. E Chaker… Urcă … Mă urc pe locul morții. Chaker face o tură în parcare, indică un stop înainte să se angajeze pe ruta marcată de lumini. Mergem o eternitate fără să ne vorbim sau să ne privim. Chaker nu se îndreaptă către Beirut. Alege o rută ocolitoare exterioară. Respirația lui oprimată cadențează cu huruitul motorului.

– Eram sigur că ai s-o lași baltă , spuse el pe un ton sec.

        Nu există nici un reproș în comentariile sale, doar o jubilație distantă, ca și atunci când cineva își dă seama că nu s-a înșelat.

– Când am auzit numele tău în difuzor, am înțeles.

Deodată lovește în volan:

– Drace, de ce? ne-ai dat tot acest rău ca la final să te retragi în ultimul moment?

        Se calmează, își relaxează pumnul; își dă seama că conduce ca un nebun și ridică piciorul de pe accelerație. Mai jos, orașul evocă o imensă casetă deschisă peste bijuteriile ei.

– Ce s-a întamplat?

– Nu știu nimic.

– Cum adică, nu știi nimic?

– Eram la poarta de îmbarcare, am văzut pasagerii urcând în avion și nu i-am urmat.

– De ce?

– Ți-am zis: nu stiu nimic.

        Chaker meditează un moment înainte de a se enerva:

– Asta e o tâmpenie!

 

        Imediat ce ajungem în vârful unei coline, îi cer să oprească. Am chef să contemplez luminile orașului.
        Chaker trage pe margine. Crede că o să vărs și mă roagă să nu-i stric podeaua mașinii. Îi spun că vreau să cobor să iau aer. El își duce mașinal mâna la centură și trage de mânerul revolverului:
– Nu face pe deșteptul, mă previne el. N-am să ezit să te dobor ca pe-un câine.
– Și unde ai vrea tu să mă duc cu acest rahat de virus în mine?
        Caut în întuneric un loc unde să mă așez, găsesc o stâncă, mă așez. Briza mă face să mă scutur. Îmi clănțăne dinții și am pielea găinii pe brațe. Foarte departe, la orizont, navele străbat întunericul, semănând cu niște licurici purtați de val. Zgomotul mării se suprapune cu suflul valurilor și umple liniștea unei nopți zbuciumate. Mai jos, retras pentru a scăpa atacurilor fluxului, Beirut își numără comorile sub o lună plină.
        Chaker se ghemuiește lângă mine cu arma între picioare.
– Am sunat băieții. Or să ne găsească la fermă, un pic mai sus. Nu sunt mulțumiți deloc, deloc.
        Îmi strâng haina pe mine ca să mă încălzesc.
– Nu mă mișc de aici, îi zic.
– Nu mă obliga să te trag de picioare!
– Tu faci ce vrei, Chaker. Eu de-aici nu mă mișc.
– Foarte bine. Am să le zic unde suntem.
        Își scoate mobilul și sună băieții. Aceștia din urmă sunt înfuriați. Chaker rămâne seren; le explică faptul că refuz categoric să îl urmez.
        Închide, mă anunță că vin ei acolo și vor ajunge curând.
        Îmi strâng genunchii la piept cu bărbia între ei și contemplu orașul. Privirea mi se încețoșează, lacrimile mi se revoltă. Am dureri. De care? N-aș ști să spun. Problemele mele se confundă cu amintirile. Toată viața mi se derulează în fața ochilor; Kafr Karam, oamenii mei, morții și viii, ființele care-mi lipsesc și cele care mă bântuie… Cu toate acestea, din toate amintirile, cele mai recente sunt cele care sunt cele mai clare. Acea doamnă la aeroport care își verifica ecranul telefonului; acel viitor tătic care nu știa ce să mai facă, atât de fericit era; și acel cuplu de tineri europeni îmbrățișându-se… Meritau să trăiască o mie de ani. Nu am eu dreptul de a protesta împotriva săruturilor lor, de a da buzna în visurile lor, de a le reduce așteptările. Oare ce-am făcut eu din destinul meu? Am douăzeci și unu de ani și certitudinea de a-mi fi ratat viața de douăzeci și una de ori.
– Nimeni nu ți-a forțat mâna, bombăne Chaker. Ce te-a făcut să te râzgândești?
        Nu-i răspund.
        Este inutil.
        Minutele trec. Simt că mă congelez. Chaker face o sută de pași în spatele meu; fracul hăinii lui se lovește în vânt. Se oprește brusc și strigă:
– Uite-i!
        Patru faruri de mașini sunt aproape de a ieși de pe șosea pentru a urma strada care duce până la noi.
        În ciuda tuturor așteptărilor, Chaker își pune mâna pe umărul meu cu compasiune.
– Regret că a trebuit să se ajungă aici.
        Pe măsură ce mașinile avansează, degetele lui mi se înfig în carne fâcându-mi rău.
– O să-ți spun un secret, dragule. Păstreaza-l pentru tine! Urăsc occidentul de nu se poate. Însă, dacă mă gândesc bine, ai făcut bine că nu te-ai urcat în avionul ăla. Nu era o idee bună.
        Scârțâitul de pneuri pe pietriș se împrăștie în jurul stâncii. Aud trântit de portiere și pași apropiindu-se.
        Îi spun lui Chaker:
– Să o facă repede. Pe ei nu-i mai vreau. De fapt, nu mai vreau pe nimeni.
        Apoi, mă concentrez asupra luminilor acestui oraș pe care n-am știut să-l descopăr în furia oamenilor.